„Sunt profesoară și îmi era rușine să spun că soțul mă bate.” O istorie despre 12 ani de violență tăinuită

Este învățătoare pentru clasele primare la o școală din Chișinău. Nu-i vom spune numele pentru că ne-a rugat să îi protejăm identitatea. Încă suferă. Încă se teme. Se teme de el, dar și mai mult - de societatea care a condamnat-o de la bun început să îi fie rușine de lucruri pentru care nu este vinovată - că a fost agresată și înjosită de omul alături de care a ales să-și petreacă viața. Timp de 12 ani nu a spus nimic despre ce i se întâmpla acasă. Ce-ar fi zis elevii din satul ei sau părinții acestora?

Astăzi își crește cei doi copii singură, cu multe neajunsuri, dar fără frică pentru viața ei și a lor. Și-ar dori ca alte femei să înțeleagă că nu pot să trăiască în casă cu agresorul, să se desprindă și să își caute drumul pe care să meargă demn, să vrea să fie împlinite fără să le fie rușine de asta.

„Sunt mamă a două fetițe, de 6 și 11 ani, activez în calitate de profesoară, aici, la o instituție din capitală. Îmi asigur existența singură. Acum sunt foarte mulțumită pe plan personal, dar și profesional, de libertatea mea, de viața pe care o am, de cât de mult s-au schimbat lucrurile de la plecarea mea dintr-o familie unde violența era la ordinea zilei.

Am fost într-o căsnicie cu un soț violent. Am locuit cu el 12 ani, am trecut prin multe torturi, violență fizică, emoțională. A fost o viață foarte grea. Erau amenințări, țipete, strigăte, control excesiv, eu eram ca un copil în familie și toate mișcările mele trebuiau să fie corelate cu el.

Lovituri, îmbrânceli - la toate aceste concerte asistau și copiii, lacrimi, amenințări că te dezbracă și te duce afară. Foarte tare îmi era frică de cuțite, când venea beat primul lucru pe care îl făceam era să dispară de ochii lui setul de cuțite.

Când era agresiv era de neoprit. Nu-l opreau lacrimile, nici faptul că te scăpai în pantaloni în fața lui. De fiecare dată eram învinovățită că e din cauza mea - eu nu am vorbit cum trebuie, eu nu am pus lingura unde trebuie, eu nu am zâmbit cum trebuie.

Am stat toată această perioadă pentru că noi am moștenit asta de acasă. Este, de exemplu, mama căreia tu te duci și îi spui că îți este greu și care îți spune: „Dar eu cu taică-tău cum am trăit?”. Sau: „Tu ți l-ai găsit!”.

Eu reveneam la el și căutam justificări pentru comportamentul lui, îi dădeam, într-un fel, dreptate, că poate este prea tânăr și nu-și găsește loc, că poate trece printr-o criză, că poate e tensionat la lucru, dar că poate o să se schimbe.

Un alt motiv din care am stat atâta timp în această căsnicie era că eu sunt om cu studii psihopedagogice și îmi era rușine să declar că sunt o victimă a violenței, aveam și un statut în localitatea de unde am plecat. Asta deși el mă umilea acolo unde era mai mult public.

În plus era permanenta amenințare cu moartea. Îmi spunea că dacă plec și mă găsește, mă omoară. Mă ținea și grija pentru cele două fete ale noastre. Mă gândeam că dacă plec, cine le va iubi mai mult, dacă nu tatăl lor?

Timpul trecea, comportamentul lui se înrăutățea și a început să mă ia groaza. Atunci am început să caut, să mă informez, căutam pe internet – cum au procedat alte femei, ce organizații există, care oferă sprijin celor aflate în familii unde domină violența, ce fel de sprijin aș putea obține, unde anume m-aș duce imediat după ce aș ieși din casa pe care o împărțeam cu el.

Mă gândeam să fug la o mănăstire, dar din fericire, tot căutând, am găsit datele unui centru din capitală, este vorba de Asociația Casa Mărioarei, despre care am aflat că îmi poate oferi loc de trai până găsesc ce să închiriez pentru mine și pentru copii. Am sunat direct la numărul lor, pe care îl au afișat pe site și am discutat cu cineva din angajații care au ridicat receptorul, cred că era chiar administratoarea. Le-am spus simplu - că vreau să scap vie din toată asta. Ceea ce m-a impresionat este că nu mi-au spus să-mi iau bagajele și să fug acum, ci m-au sfătuit să iau o decizie asumată și când sunt cu adevărat gata, să revin. Asta mi-a dat și mai mult curaj, cred că dacă m-ar fi grăbit și ar fi trebuit să fac pasul forțat, aș fi început să dau înapoi.

Când mi-a fost foarte clar că plec, am pus tot strictul necesar în două pungi mici, mi-am luat fetele și, fără să spun cuiva, am venit la Chișinău, la Casa Mărioarei. Aici, am avut un loc de trai, alimentație la timp, asistență juridică, asistență pedagogică pentru fete. Era tare important că ele au continuat să învețe și nu s-au simțit rupte de firul vieții lor obișnuite.

Acum, deși îmi este foarte greu financiar, nu am niciun regret referitor la viața pe care o am. Închiriem cu fetele un apartament, ne descurcăm din salariul meu de profesoară. Uneori nu-mi ajunge de îmbrăcat, dar mai bine așa, decât prin ce am trecut.

Le îndemn pe toate femeile să nu tolereze violența sub nicio formă. Doar ele pot să decidă ce fac cu viața lor și cum o petrec mai departe. Să nu se gândească că nu se vor descurca financiar, sunt atâtea organizații care îți pot oferi ajutor. Trebuie doar ca tu să decizi și să vrei să schimbi lucrurile.

Acest articol a fost realizat la inițiativa UN Women pentru a spori conștientizarea gravității fenomenului violenței împotriva fetelor și femeilor care rămâne a fi cea mai răspândită încălcare a drepturilor omului la nivel mondial.