Ianoș Petrașcu, regizorul de teatru care abordează problemele sociale altfel
Cunoscut pentru crearea teatrului M.A.D.E și montarea spectacolelor cu caracter social, Ianoș Petrașcu este regizorul de teatru care abordează problemele sociale altfel. Timp de 6 luni, împreună cu trupa teatrului, regizorul a călătorit în 16 localități din Republica Moldova, unde, prin intermediul spectacolului-document „Liberă”, a pus în discuție problema violenței împotriva femeilor și consecințele acestui fenomen asupra generațiilor viitoare.Data:
Parcursul lui Ianoș Petrașcu în lumea artei l-a inițiat de la visul de a deveni artist, până la posibilitatea de a-i învăța și pe alții meseria de actorie și regie și a crea împreună cu alți colegi propriul teatru, diferit de cele cu care publicul era obișnuit până acum.
„De fapt, de mic copil îmi plăcea tot ce se întâmplă în scenă și, ca și fiecare adolescent sau tânăr, aveam un vis – să devin artist. Căile care m-ar fi adus în scenă erau foarte puține, una dintre ele era să devin actor. Am avut un mare noroc pentru că profesoara mea de la cercul dramatic de unde am învățat m-a îndemnat atunci când am absolvit liceul să încerc la facultate la regie. Uite așa am ajuns eu, să-i spunem așa, să mă scald în apele regiei. De atunci am început să mă îndrăgostesc (de teatru)”.
În urma experienței sale la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice, dar și a realizării că vrea să creeze un teatru diferit de cele care există în Republica Moldova, artistul a decis să monteze împreună cu alți colegi propriile spectacole în care abordează corporalitatea și vorbește cu publicul altfel.
„Tot ce se întâmplă în arealul artistic în Republica Moldova ține de teatrul dramatic, dar nu se abordează corporalitatea. Asta m-a pus pe gânduri și, totodată, pentru că nu am reușit să găsesc o trupă în care să mă pot manifesta așa cum vreau eu, am decis împreună cu câțiva colegi să creăm împreună teatrul M.A.D.E și prin intermediul lor să putem să vorbim cu publicul altfel, prin intermediul corpului. De fapt, acesta este și sloganul teatrulu nostru: „un teatru în care corpul actorului vorbește”.
Rolul actorilor în acest tip de teatru nu este unul simplu. Pe lângă faptul că trebuie să poată exprima publicului emoțiile trăite de personajele pe care le interpretează, acest lucru trebuie să se întâmple fără ca ei să articuleze vreun cuvânt. Totodată, actorii trebuie să poată jongla cu corpul lor, stăpânind dansul, baletul, pantomima, acrobatica și alte tehnici pe care se construiește teatrul fizic, creând un spațiu universal, recunoscut de orice public.
„Asta ne permite de fapt să aflăm în sălile de spectacol public de orice confesiune religioasă, ori apartenență politică, sau oricine din diferite culturi, de pe întreg mapamondul. Ideea asta mă măcina de mult, dar nu știam cu cine să încep. În 2015, în Octombrie, am lansat teatrul M.A.D.E cu spectacolul „Șah Mat” un spectacol colorat care abordează problema setei pentru putere. Răspunsul pe care l-am primit din partea publicului ne-a bucurat foarte mult pentru că lumea spunea că pe cât e de frumos spectacolul, pe atât de îngândurat ieși după asta. Atunci ne-am dat seama că de fapt teatrul are menirea să educe și să pună întrebări publicului și prin asta să-i facem pe spectatori cumva să schimbe ceva nu doar în sufletele lor, dar și în jur, să creeze o societate sănătoasă”.
Experiența de a scrie scenariul pentru „Liberă” și de a pune în scenă spectacolul împreună cu trupa de actori, l-a făcut pe Ianoș să realizeze cât de răspândit este de fapt fenomenul violenței.
„După ce am înțeles că teatrul de fapt are rolul de a educa publicul, un alt fenomen cu care m-am confruntat a fost o discuție pe care am avut-o cu niște colegi de-ai mei care mi-au povestit multe experiențe din copilăria lor, unele plăcute și multe neplăcute. Pe alocuri m-am regăsit și eu și atunci am zis că ar fi cazul ca în calitate de artist să vorbesc despre asta în scenă. După fiecare discuție pe care am avut-o cu colegii mei, care mi-au povestit despre scene de violență, îi întrebam dacă s-au schimbat pe parcurs, dacă pot fi altfel în urma experienței pe care au trăit-o, și ei mi-au zis că nu, pentru că nu știu cum să fie altfel. Atunci mi-am dat seama că vrem sau nu vrem, urmăm exemplul părinților noștri, iar ca să ne putem schimba, să putem rupe aceste stereotipuri, ar fi cazul să facem o întorsătură de 90 de grade de la acel flux care ne duce și pe noi în aceeași linie. Am vrut să vorbesc despre ce se întâmplă cu noi atunci când suntem mici și ce repercusiuni au aceste acțiuni asupra copiilor și mi-am dat seama că unele lucruri sunt câteodată omise sau puțini vorbesc despre ele. De ce? Pentru că le este jenă, sau au fost învățați de mici copii că acestea sunt lucruri de-ale casei care nu trebuiesc vorbite în public pentru că e foarte rușinos. S-a creat un stereotip care atât de mult s-a implantat în sânge, încât a devenit o normalitate. Iar aceste momente de normalitate la un moment dat nu mai ies în evidență”.
Însă, procesul de documentare a fost cel care l-a făcut atât pe Ianoș, cât și pe actori să înțeleagă și mai bine ce simt cu adevărat persoanele care se confruntă direct cu violența.
„Atunci când creezi un spectacol, vrei sau nu vrei, trebuie să retrăiești toate aceste emoții. Actorii care au jucat pe scenă sunt de fapt dansatori profesioniști care la un moment dat au cochetat cu actoria. Ei înțelegeau ce înseamnă să fii dansator, să ieși în scenă și să execuți niște mișcări coregrafice, dar e altceva când trebuie să intri în pielea unui personaj, să retrăiești emoțiile acestuia și la un moment dat unii din ei pur și simplu se înspăimântau de cele ce vedeau. Erau momente în care unii dintre ei spuneau „așa am simțit și eu”, „așa ceva am văzut și eu”, „nu vreau să se mai întâmple”. Ștefan, actorul care joacă rolul tatălui, după una dintre repetiții a plecat din scenă și nu l-am văzut aproximativ 10 minute, nu știam ce s-a întâmplat cu el. Plângea. Atunci când l-am întrebat de ce, el a spus „oare de ce se întâmplă aceste lucruri în societate?”.
”Documentarea pentru spectacolul „Liberă” a fost un proces îndelungat și anevoios, mai ales că eu sunt bărbat și puține dintre femei s-au încrezut în mine pentru a vorbi. Întrebându-le ce și cum s-a întâmplat, femeile nu-mi vorbeau. Fie le era frică, nu aveau încredere, sau eram considerat străin „tu nu ești în tabăra noastră”. Una dintre femei mi-a zis o dată „oricum tu n-o să crezi ce am să-ți povestesc”. Altele au zis „de ce-ar trebui să-ți povestesc, o să schimbe asta ceva?”. Atunci mi-am dat seama că unora dintre femei le era frică să vorbească, altele înțelegeau că singură nu te poți lupta cu morile de vânt și în acel moment se resemnau cu situația (de violență) în care erau, acceptau aceste reguli ale jocului și continuau să existe. Anume povestea eroinei noastre este una de acest fel, povestea unei doamne care la un moment dat s-a resemnat și nu a putut să-și trăiască viața, dar pur și simplu a existat lângă o persoană așa cum este el. Documentarea pentru „Liberă” a fost foarte grea pentru că femeilor le era frică să se destăinuie. Însă, m-a bucurat mult că unele din ele erau foarte deschise chiar de la început. O doamnă mi-a zis: „mă bucur foarte mult că măcar bărbații încep să întoarcă privirile spre noi”.
După fiecare spectacol, care a fost prezentat în 16 localități din Republica Moldova, publicul a avut ocazia să participe la discuții publice în baza subiectului vizionat, dar și să analizeze fenomenul violenței atât din perspectiva femeilor, cât și a bărbaților.
„Am observat că atunci când intră în sala de teatru, spectatorii vin cu senzația că sunt iarăși la o lecție, se întreabă „ce au să-mi mai spună?” însă această senzație se schimbă pe parcursul spectacolului și vedem cât de mult publicul empatizează cu actorul/actrița din scenă.
Din păcate nu prea am avut cazuri în care și băieții au spus că se confruntă cu violență. De ce? În primul rând, mai ales la noi în Moldova, există un stereotip: dacă o să auzit un bărbat care o să zică public că tot s-a confruntat cu situații de violență, lumea o să îl creadă slab. Pentru societate e un moment de slăbiciune. După părerea mea e greșit pentru că fiecare dintre noi are dreptul să se expună, să spună „am fost agresat/ă” și de regulă bărbaților le este mai greu să vorbească despre asta. Cred că din această cauză ne-am dispersat, ceea ce nu cred că e corect, în sexul frumos și sexul puternic – adică cei care nu pot să permită nimănui să-i facă să se simtă altfel decât puternici. Dacă înainte prezentam spectacolele și întrebam cine dintre voi se confruntă cu violența sau au fost martorul, ori au trăit o scenă de violență, și puțini ridicau mâna, după al treilea spectacol publicul s-a schimbat, dar nu pot spune asta despre băieți. Bărbații nu vorbesc despre asta”.
Pentru moment, finalizarea turneului trupei M.A.D.E cu spectacolul „Liberă” nu înseamnă și finalizarea discuțiilor despre problemele cu care se confruntă societatea în care trăim. În următoarea perioadă trupa teatrului va lucra asupra unei noi piese de teatru.
„Cred că este posibil să schimbăm perspectiva oamenilor. O femeie dacă vrea să aibă aceleași șanse ca și bărbatul, cine îi interzice să fie feminină? Care este calificativul care spune că dacă o femeie este una puternică nu mai este frumoasă și de ce un bărbat trebuie să fie unul foarte puternic? Numai el trebuie să devină șef? Nu cred că există o categorisire. Nu există nicăieri scris că bărbatul deține supremația, iar femeia trebuie să fie în spatele lui. A fost creat acest stereotip cândva, nu știu din care considerent. Bărbații purtau războaie, iar femeile îi așteptau acasă, dar putem pune pe cântar ce făceau bărbații pe câmpul de luptă și ce făceau femeile acasă?
Deocamdată, împreună cu trupa am încercat să abordăm problemele care ne dor. În orice spectacol apar alte probleme pe care vrem să le abordăm și care vrem sau nu, dar scot în evidență și problema violenței. Ne dorim foarte mult să vorbim despre o temă foarte actuală și importantă pentru Republica Moldova, însă una acută, e vorba de solidaritatea interetnică”.
Spectacolul-document „Liberă” a fost prezentat în premieră la Chișinău, la 3 decembrie 2018, și s-a încheiat la 8 mai 2019, la Rezina. Piesa a fost produsă de teatrul M.A.D.E (Mișcare, Artă, Dans și Emoție), în parteneriat cu A.O. „Vesta”, UN Women Moldova și a fost finanțată de Suedia.
Violența în familie și față de femei constituie una dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului. În Republica Moldova, violența în familie este recunoscută ca infracțiune și se pedepsește conform Codului Penal. Potrivit statisticilor, 6 din 10 femei au fost supuse cel puțin unei forme de violență fizică, psihică sau sexuală pe parcursul vieții.