„Trei minute treizeci de secunde făceau diferența între a fi lovită sau a fi lăsată în pace”

Dacă am fi scris această poveste acum trei ani, ar fi fost una anonimă. Abuzul era prea intens, iar frica prea mare ca să-i permită să vorbească. Astăzi, însă, povestea are subiect și predicat. Are un nume, iar numele ei este Olga Goncear – femeia care a găsit în sine puterea și curajul să iasă din abuz, să se adune bucată cu bucată și să devină sprijin pentru alte femei care, asemenea ei, cea de ceva timp în urmă, suferă în tăcere.

„Îmi vine să le cuprind pe toate femeile lumii care în acest moment trăiesc cu frică alături de partenerul lor și să le transmit curaj și încredere în ele. Au atâta nevoie să fie văzute, auzite și încurajate să scape”.

Astăzi, Olga este bine. Trăiește liniștită și fericită alături de copiii ei, departe de cel care, timp de zece ani, i-a fost făcut existența imposibilă. Dar viața ei nu a fost mereu așa.

Istoria ei începea cu emoții de vis. L-a întâlnit pe viitorul ei soț într-o seară, la un restaurant din Chișinău. A fost o întâlnire spontană. Își amintește că o privea intens, iar privirea lui îi părea încărcată de emoție, de ceva ce nu mai întâlnise până atunci. „Era atent, drăguț, mă făcea să simt că sunt importantă.”

La început, părea tot ce își dorise – un bărbat hotărât, care îi oferea sprijin și afecțiune. „Nu mă scăpa din vedere. Îmi crea un spațiu în care nu aveam ochi decât pentru el. Atâta atenție îmi oferea, atâta grijă, că la un moment dat eram sigură că acest om nu poate trăi fără mine. Flori, plimbări, restaurante, dar ce frumos îmi vorbea! În acele prime luni, nu aș fi crezut niciodată că lucrurile vor lua o turnură atât de urâtă.”

Cu toate acestea, primele semne că ceva nu era în regulă, au apărut destul de repede, dar ea a ales să le ignore, interpretându-le ca gesturi de grijă. „Într-o zi, în parc, a avut o ceartă cu un străin doar pentru că m-a privit mai lung. Credeam că îi pasă de mine, că vrea să mă protejeze.”

Pe măsură ce relația avansa, controlul soțului asupra Olgăi devenea tot mai intens. „După ce am rămas însărcinată, s-a schimbat radical. În loc de bucurie, am primit critici constante: ‘Ești grasă, nu mai ești atrăgătoare.’ Încetul cu încetul, au apărut și înjosirile, apoi îmbrâncelile. Totul era un motiv de reproș – mâncarea, hainele, baia. Mă numea ‘scroafă’, ‘blestemată’, ‘dezgustătoare’ – cuvinte care omoară, cuvinte care m-au făcut să mă simt vinovată pentru propria transformare. Ajunsesem să mă urăsc. Evitam să mă privesc în oglindă, pentru că nu voiam să văd ceea ce devenisem – o cârpă, exact cum mă numea el.”

Încetul cu încetul, Olga a simțit cum abuzul îi erodează încrederea și simțul valorii de sine. „Ajunsesem să mă îndoiesc de mine în fiecare zi. Nu mai știam cine sunt. Am ajuns să fiu o umbră, o persoană care se teme să își exprime gândurile, de frică să nu îl supere. Făceam tot ce își dorea el, îmi supraveghea fiecare gest. Când mergeam după pâine, ieșea la balcon și mă cronometra – îmi spunea că în trei minute și jumătate trebuie să fiu înapoi acasă. Îl vedeam din ușa magazinului, cum stătea la balcon, urmărindu-mă, și știam că, dacă întârzii, mă va lovi. Cu fiecare compromis, mă simțeam mai departe de cine eram. Ajunsesem să fiu doar o umbră, să fac tot ce mi se cerea, și simțeam că mă afund într-o prăpastie fără fund, fără să mai găsesc drumul înapoi la mine.”

Chiar dacă trăia de mulți ani de tăcere și suferință, Olga își amintește cât de greu îi era să vorbească despre abuzul în care se afla. „Le spuneam tuturor că e bine, că mă răsfață. Seara, însă, plângeam în pernă și mă întrebam: De ce, Doamne, nu-mi dai curajul să spun adevărul? Și mă închideam în mine, gândindu-mă că eu sunt vinovată. Eu mi-am ales bărbatul, trebuie să duc această cruce.”

Când mergea acasă, familia începea să observe schimbările. „Sora mea, fiind psihologă, încerca să vorbească cu mine. Îmi punea întrebări, dar eu refuzam. Ziceam că totul e bine. Îmi era frică, simțeam că dacă încep să vorbesc, nu o să mă mai pot opri din strigătul de ajutor. Mă simțeam vinovată că i-am dezamăgit.”

Totul s-a schimbat într-o zi, după un episod violent care i-a marcat profund memoria. „M-a bătut atât de crunt, m-a desfigurat. Mă simțeam ca un sac de box. Într-un moment de luciditate, m-am târât în camera copiilor, am tras copiii lângă mine și am încuiat ușa. El forța ușa, încerca să o spargă, strigând că o să mă omoare. I-am spus că, dacă intră, voi suna la poliție. Asta l-a oprit.”

A fost clipa în care și-a dat seama că trebuie să iasă din acel coșmar. A găsit sprijin la centru pentru victimele violenței domestice, iar acest pas a marcat începutul unei noi vieți. „Am început să caut ajutor pe internet, să mă informez despre centre de protecție pentru mame și copii. Vedeam poveștile altor femei și înțelegeam că există locuri unde pot primi sprijin.”

În cele din urmă, mama și surorile ei au fost cele care i-au oferit încrederea de care avea nevoie pentru a lua decizia finală. „Fără surorile mele, nu aș fi avut puterea să plec. Simțeam că, pentru prima dată, cineva mă vede, cineva înțelege prin ce trec. Pentru prima dată, simțeam că am o șansă să trăiesc fără teamă, să îmi regăsesc pacea și demnitatea.”

Acum, Olga încearcă să își refacă viața și să-și regăsească identitatea pierdută în anii de abuz. „Încet, încet, îmi recapăt încrederea în mine. E un drum greu, dar fiecare pas mă duce mai aproape de cine eram cu adevărat,” spune ea. Sprijinul comunității și al organizațiilor care o susțin îi oferă puterea de a merge mai departe.

Anul acesta, datorită unui program susținut de UN Women Moldova și finanțat de Suedia, Olga a participat la un curs de dezvoltare personală și abilitare economică, desfășurat la Hâncești, curs care prevede și oferirea de vouchere pentru facilitarea/ susținerea parcursului profesional. Cu ajutorul Centrului de Drept al Femeilor și inspirată de o pasiune veche pentru arta populară, Olga s-a apucat de cusut ii și broderii. După câteva consultații, inclusiv din cadrul altor programe, a reușit să obțină o mașină de brodat care i-a permis să câștige un venit suplimentar lucrând de acasă. Pe lângă asta, activează și într-o casă de creație populară, unde talentul său este apreciat. Pentru femeile cu copii, ca ea, integrarea în activități practice și rapide este esențială pentru a obține independența financiară.

Acum, ea își împărtășește experiența și cu alte beneficiare ale centrului, oferindu-le speranță și ajutându-le să socializeze și să depășească tranziția de la o viață marcată de abuz la una independentă și liberă.

„Am învățat că merit să fiu respectată, că sunt mai puternică decât am crezut vreodată. Dacă te regăsești în povestea mea, să știi că nu ești singură. Există oameni care vor să te ajute, care îți înțeleg durerea și vor să îți ofere sprijinul de care ai nevoie. Nu trebuie să lupți singură. Fiecare femeie merită o viață demnă, liberă de frică.”

Povestea ei este un apel la solidaritate, un îndemn către comunitate să își deschidă ochii și inima pentru femeile care trăiesc în tăcere și suferință. Mesajul ei către lume este clar: „Mă vezi? Cere ajutor pentru mine.”

Dacă știi pe cineva care suferă, îndeamn-o să apeleze la ajutor. În situații de risc major, raportează autorităților!

Acest articol, bazat pe o poveste reală, a fost scris în cadrul campaniei „Mă vezi? Crede-mă. Fii alături de mine.” – o inițiativă de conștientizare și sensibilizare cu privire la violența împotriva femeilor. Această activitate este desfășurată drept parte a campaniei mai ample „16 zile de activism împotriva violenței în bază de gen”, implementată de UN Women Moldova, în parteneriat cu Guvernul Republicii Moldova și Agenția Națională pentru Prevenirea și Combaterea Violenței asupra Femeilor și Violenței în Familie, cu sprijinul financiar al Uniunii Europene, Suediei și Danemarce